„Ține-mă de mână și nu spune nimic. Te rog.”
Vocea băiatului era stinsă, tremurândă. Avea cel mult nouă ani, murdar, cu ochii speriați și obrajii trași. Maria s-a oprit instinctiv și s-a aplecat spre el.
— Ce s-a întâmplat? întreabă ea.
— Vin după mine. Vă rog… nu-i lăsați să mă ia.
Privirea i s-a dus automat în direcția indicată de copil. Doi bărbați înalți, cu fețe dure, scotoceau gara cu privirea. Unul dintre ei s-a întors și s-a uitat direct spre ei. Maria a simțit un fior rece pe șira spinării.
Fără ezitare, și-a pus jacheta pe umerii copilului, l-a tras lângă ea și pe fiica ei, Tamara.
— Cum te cheamă?
— Alex.
— Bine, Alex. De acum, ești parte din familie. Tamara, ține-l strâns de mână.
A cumpărat bilete pentru toți trei și s-au îndreptat spre peron. În spate, pașii celor doi bărbați se apropiau. Maria le-a șoptit copiilor:
— Zâmbiți și vorbiți despre vacanțe.
Tamara s-a conformat imediat, vorbind despre fluturi albaștri și excursii imaginare. Când bărbații s-au apropiat, unul dintre ei s-a oprit în dreptul Mariei.
— Băiatul… este fiul dumneavoastră?
O secundă de liniște. O alegere.
— Desigur. Mergem la bunici, la țară.
— Nu seamănă cu fata dumneavoastră.
— Seamănă cu tatăl lui, zâmbea Maria. Așa-i, Alex?
— Da, a spus el în șoaptă.
Tamara a întărit imediat:
— Are ochii verzi, ca tati!
Bărbatul s-a uitat lung la ei, dar în cele din urmă a dat din umeri. S-au îndepărtat. Maria, cu respirația tăiată, și-a grăbit pașii spre tren.
Ajunși în compartiment, a închis ușa și a tras perdelele.
— Cine erau? întreabă Tamara.
Alex tremura.
— Oameni de la orfelinat… M-au vândut.
Maria a încremenit.
— Cum adică?
— Ne dau unor familii să muncim. Pe mine m-au dus la o fermă. Nu m-au lăsat să merg la școală. M-au pus să lucrez și m-au bătut când am încercat să fug.
În timp ce trenul gonea spre câmpie, Maria simțea cum se prăbușește o lume și se naște alta. Nu mai era vorba doar despre pierderea soțului sau a procesului. Viața îi punea în brațe o alegere – și ea o făcuse deja.
— Unde mergem? a întrebat Alex.
— Într-un loc sigur. La casa bunicilor mei. Acolo vom sta deocamdată.
Nu era sigură ce va urma. Dar nu-l putea lăsa în urmă.
Ajunși în sat, noaptea era rece și tăcută. Au mers pe jos până la casa veche din lemn, acoperită de praf și tăcere. Maria a aprins câteva lumânări și a început să aranjeze locul. Tamara a adormit imediat. Alex, însă, nu putea închide ochii.
— De ce mă ajuți? a întrebat el.
Maria s-a așezat lângă el.
— Pentru că nimeni altcineva n-o face. Și pentru că familia nu e doar sânge. E cineva care nu te lasă singur, chiar și când nu te cunoaște.
Alex a lăsat capul în jos. O lacrimă i-a căzut pe genunchi.
— Mulțumesc, a șoptit.
În acea noapte, Maria nu a dormit. Se gândea la trecut, la prezent și la viitor. Pierduse tot ce știa, dar găsise un nou scop. Acea casă veche devenise refugiu. Și poate… un nou început. Pentru ea, pentru Tamara. Și pentru Alex.
Uneori, familia se naște în cele mai neașteptate clipe.
Nu uita să distribui acest articol și prietenilor tăi!
Disclaimer: Euro-Media.ro este un site independent, fără afiliere politică, care nu susține niciun partid sau ideologie politică.