Natalia își ținu respirația câteva secunde înainte să introducă cheia în broasca ușii. Voia să intre fără zgomot, să afle adevărul înainte de a se confrunta cu el. Simțea că ceva nu e în regulă de ceva timp, dar ceea ce era pe cale să descopere avea să-i schimbe viața pentru totdeauna.
Casa era ciudat de liniștită. Nici urmă de zgomotul obișnuit de televizor, nici pașii apăsați ai Lidiei Petrovna în bucătărie. Din sufragerie răzbăteau doar voci joase.
— Nu mai putem continua așa, mama, spunea Victor. Natalia începe să bănuiască ceva.
— Lasă asta în grija mea, a răspuns Lidia Petrovna, pe un ton rece. A fost o greșeală să o implicăm de la început.
Natalia îngheță. Se strecura tăcută mai aproape, iar vorbele următoare îi străpunseră inima.
— Nu e invalid? șopti ea pentru sine, când Victor mărturisi că întreaga afecțiune era o farsă. Că avusese nevoie de ea doar pentru a convinge pe ceilalți. Că banii erau pe terminate și trebuia urgent accesat un cont secret din Elveția. Iar Egor… Egor fusese „accidentat” pentru că începuse să descopere adevărul.
Un scârțâit involuntar al podelei o trădă. Vocile tăcură. Natalia își forță un zâmbet și intră calm în cameră.
— Am ajuns, dragul meu! Ceaiul e pe drum, spuse ea, jucându-și rolul.
În bucătărie, își controla tremuratul mâinilor. Lidia apăru cu un borcan în mână.
— Să adăugăm puțină miere, dragă. Pentru gust.
— Mulțumesc, dar am luat o miere specială. E în geantă, zise Natalia, ieșind.
În loc de miere, scoase telefonul și trimise un mesaj la numărul criptat al lui Egor. Dacă era viu, acum era momentul să afle.
Seara a decurs ca un dans periculos între aparență și adevăr. Natalia schimba ceștile, păstrând-o pe a ei neatinsă. Aștepta. Îi urmări pe amândoi adormind, apoi se strecură în biroul lui Victor. Sub un tablou, exact unde Egor îi spusese, găsi seiful. Codul? Ziua de naștere a Lidiei. Se deschise.
Documente. Pașapoarte. Dovezi. Totul era acolo.
Când ieși cu bagajul pregătit, îl găsi pe Egor în prag. Viu. Bandajat. Cu privirea plină de urgență.
— Ai găsit tot?
— Da. Dar aproape am murit în seara asta.
— Și eu, spuse el. Dar acum avem ce ne trebuie. Poliția va interveni în zori. E gata.
Au urcat în mașina lui și s-au pierdut în noapte. Casa rămase în urmă, o umbră a unei vieți pe care Natalia o crezuse reală.
— Îți mulțumesc, Egor, șopti ea.
— Nu-mi mulțumi. De acum începe adevărata luptă. Dar cel puțin, o vom duce liberi.
Iar în acea dimineață rece, când zorii învăluiau orașul, Natalia simți pentru prima oară în șase luni că respira din nou. Că în sfârșit, viața era a ei.
Nu uita să distribui acest articol și prietenilor tăi!
Disclaimer: Euro-Media.ro este un site independent, fără afiliere politică, care nu susține niciun partid sau ideologie politică.