În mijlocul sufrageriei, Maria ținea în mâini un teanc de fotografii. Cu un zâmbet rece și o privire calmă, dar tăioasă, i le-a întins soțului ei, Adrian. Fiecare imagine era o dovadă clară: el, în brațele Roxanei, în timpul așa-zisei „călătorii de afaceri” de la mare.
— Surpriză, dragul meu, a spus Maria, cu vocea unei femei care nu mai speră, dar care știe exact ce face. Detectivul pe care l-am angajat… și-a meritat fiecare bănuț, nu crezi?
Adrian a înghețat. Păpușa însărcinată pe care o ascundea la spate – parte din planul său ironic – părea acum jalnică. Un gest copilăresc într-o tragedie adultă.
— Poți să-i dai păpușa amantei tale. Am înțeles că e însărcinată. Ce ironie, nu? Doar că… copilul nu e al tău. Da, știu. Și asta.
Privirea lui Adrian s-a umbrit brusc. Maria îl privi cu o demnitate rece și scoase din spatele ușii o valiză.
— Ți-am împachetat esențialul. Restul lucrurilor le poți lua când nu voi fi acasă. Apartamentul e moștenirea mea. La fel și firma pe care ai folosit-o ca paravan pentru escapadele tale. De mâine, avocatul meu te va contacta. Da, divorțul începe oficial.
— Maria, te rog… pot să explic…
— Să explici ce? Că în toți acești ani m-ai lăsat să cred că eu sunt problema? Să-ți amintești de rezultatele medicale de acum cinci ani pe care le-ai ascuns. Sterilitatea… nu era a mea, Adrian. Era a ta. Și ai știut. M-ai lăsat să mă simt defectă, vinovată.
În mâna ei apăru un plic. Rezultatele medicale. Adrian le deschise cu degete tremurânde. Știa ce conțin.
— Și Roxana? Da, e însărcinată. Dar nu cu tine. Se pare că fostul ei soț nu e complet ieșit din peisaj. Detectivul meu a fost ocupat.
Maria privi păpușa care căzuse din mâna lui Adrian. Păpușa însărcinată, o batjocură. O ridică, o așeză pe masă și zâmbi, trist.
— Asta e diferența dintre noi: eu îți dau adevărul. Tu-mi oferi o minciună de plastic.
Ușa s-a închis în urma lui Adrian cu un zgomot sec. În mâini, avea o valiză, un plic și o păpușă care-l condamna fără cuvinte.
Pe holul rece, Adrian simțea că întreaga lui viață i se prăbușea. Pierduse totul: soția, casa, firma, demnitatea. Și, mai dureros decât orice, pierduse puterea pe care credea că o are.
În apartamentul acum liniștit, Maria se așeză pe canapea. Pe masă erau încă răspândite fotografiile. Nu simțea triumf. Simțea eliberare.
Telefonul sună. Cristina, prietena care îi fusese alături în tot acest proces.
— Ai făcut-o? întrebă ea, cu emoție.
— Da, s-a terminat, răspunse Maria, cu o voce calmă.
— Și cum te simți?
— Ca și cum am învățat, în sfârșit, să respir.
Soarele apunea peste ferestrele largi ale apartamentului, iar pentru prima dată în mult timp, Maria simțea că ziua de mâine îi aparține cu adevărat.
Nu uita să distribui acest articol și prietenilor tăi!
Disclaimer: Euro-Media.ro este un site independent, fără afiliere politică, care nu susține niciun partid sau ideologie politică.