Seara coborâse peste oraș, iar lumina slabă din holul apartamentului Tamarei contura siluetele celor trei ca într-un tablou în așteptare. Viorel, un tânăr cu chip obosit, stătea în bucătărie, cu o cană de ceai fierbinte între palme. Lângă el, câinele Necaz nu-l slăbea din priviri, oscilând între stăpâna sa și musafir.
„E greu de explicat”, a început Viorel, privind în ceaiul aburind ca într-o sferă magică. „Am avut un vis… dar părea real. Nicu era acolo, îmbrăcat în haine civile. Se afla lângă o cabană veche, la munte. Mi-a spus că e în siguranță, dar nu se poate întoarce. A rostit un nume: Voicu. Și m-a trimis la dumneavoastră.”
Tamara încremeni. „Ce ți-a spus despre Voicu?”
„Că l-a ajutat să dispară. A fost martorul unui accident grav, implicând un ofițer superior. Și că Voicu l-a ascuns pentru a-l proteja.”
Necaz mârâi ușor la auzul numelui. Tamara îl privi, apoi pe Viorel.
„Voicu… Avea o cabană la Trei Brazi. Mergeam acolo când Nicu era mic. A murit acum cinci ani.”
Viorel încuviință. „Nicu mi-a spus să vă duc acolo. Singură. Să nu anunțați pe nimeni.”
Tamara păli. „Cum aș putea crede în așa ceva?”
„Mi-a spus să vă spun că poartă medalia bunicului. Cea pe care i-ați dat-o când a plecat.”
Tamara simți cum îi tremură genunchii. Nimeni nu știa despre medalia aceea. Era un secret între ea și fiul ei. Când Viorel veni a doua zi, o găsi împachetând. „Plecăm la Trei Brazi”, spuse ea cu hotărâre.
Călătoria până la cabană fu lungă. Din Predeal, urcară prin pădure, călăuziți de Necaz. Cabana era dărăpănată, dar în picioare. Un fir de fum se ridica din horn. Necaz o luă la fugă, lătrând de bucurie.
În prag apăru o siluetă. Era Nicu. Mai slab, cu barbă și păr lung, dar el. La gât îi atârna medalia.
Tamara alerga, cu inima plină. Îl îmbrățișă strâns. Era viu.
În acea seară, la lumina focului, Nicu le povesti adevărul: despre accidentul militar, despre amenințări, despre Voicu, care îl ajutase să se ascundă. „Voicu mi-a lăsat dovezile. Totul e aici”, spuse, arătând o cutie metalică.
Dar liniștea nu dură mult. Luminile unor lanterne apăreau prin pădure. „Trebuie să plecați acum”, spuse Nicu. „Viorel, ia cutia. Mama, mergi cu el. Duceți totul la jurnalistul Mircea Ionescu.”
Tamara voia să protesteze, dar știa că fiul ei avea dreptate. Îl îmbrățișă din nou, lacrimile curgându-i pe obraji. „Te iubesc.”
„Și eu te iubesc. Ne vom revedea.”
Viorel o luă de braț. În timp ce se strecurau prin spatele cabanei, Tamara privi pentru ultima oară spre silueta fiului său. Necaz rămăsese lângă el, veghindu-l.
Era doar începutul. Dar pentru prima oară după mult timp, Tamara simțea că are un scop. Avea dovezile, avea speranța, și mai presus de toate, avea certitudinea că fiul ei era în viață.
Nu uita să distribui acest articol și prietenilor tăi!
Disclaimer: Euro-Media.ro este un site independent, fără afiliere politică, care nu susține niciun partid sau ideologie politică.